Acest articol este un guest-post scris de Cristian Silaghi.

Când am început să scriu aceste rânduri, mă gândeam la un titlu. Puteam să scriu Povestea creditului, Povestea porcului, Povestea prostului, de fapt orice titlu as fi ales nu puteam să scot în evidență, scurt și cuprinzător, esența materialului pe care doresc să vi-l prezint.

M-am apucat de scris la îndemnul lui Eusebiu Burcaș, iar rândurile de mai jos nu sunt sfaturile unui specialist în materie de credite/finante, ci sunt o prezentare a trăirilor unuia dintre cei mulți care au scos credite în România ultimilor 10 ani.

Scriu aceste rânduri cu speranța că vor fi de folos celor care au răbdare să le parcurgă și vor aduce o încurajare în sufletele celor care simt că se apropie de marginea prăpastiei și cred că luminița de la capătul tunelului aproape că se stinge.

Orice poveste, conform regulilor de redactare, are trei părți: introducere, cuprins și încheiere. Deci să le luăm pe rând:

INTRODUCERE

Mă numesc Cristian Silaghi, am 35 de ani – căsătorit de vreo 13, sunt fericitul tată al unui băiețel de 6 ani și stau în așteptare pentru a o primi pe surioara lui Tudor (ce să facem, tehnologia de azi ne dezvăluie cele mai adânci secrete), care ar trebui să ni se alăture de Ziua Armatei Române (25 Octombrie).

Din punct de vedere al statutului social sunt absolvent de studii universitare și post universitare, sunt încadrat într-o unitate militară, am un salariu decent, o poziție bună în societate și mă străduiesc să fac cât mai mult bine – acesta este de fapt și motto-ul meu în viață ”Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea le faceți și voi lor”, Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 12.

Și după ce am făcut cunoștință să trecem la:

CUPRINS

Prin anul 2003, la doi ani după căsătorie am făcut cunoștință cu BANCA. Și trebuie să vă mărturisesc că BANCA nu semăna deloc cu ceea ce știam eu de la părinții mei – că ar fi un balaur. Am întâlnit în bancă serviabilitate și interes în soluționarea problemelor mele financiare. Ce balaur? Banca era o societate de binefacere, nu alta.

Eram căsătorit de 2 ani buni, socrii ne-au dat niște bani și ne-am cumpărat prima noastră locuință. Un apartament cu trei camere în orașul Tășnad. Costase 260.000.000 de lei. O sută de milioane primisem de la părinți iar diferența am scos-o de la bancă. Teoretic ne trebuiau 160.000.000, dar hopa!…banca ne-a tras de mânecă și ne-a spus: ”ca să primiți în mână 160.000.000 trebuie să scoateți un credit de 167 pentru a vă acoperi comisionul de retragere, și de fapt nu vă putem da un credit în lei, ci unul în euro sau în dolari, căci acolo este dobânda mai bună și la credit în lei nu vă încadrați, sunteți cadre didactice, bla, bla, bla…”.

Ce să facem? Avansul era dat în urma primirii de la bancă a avizului favorabil iar dacă nu acopeream diferența îl pierdeam. Am făcut un scurt consiliu de familie și dintre toate cele trei oferte (euro – care tocmai apăruse și era cotat la 28,000 de lei, dolarul – care era cotat la 33,000 de lei și moneda națională), am ales-o pe cea care ni s-a părut mai potrivită, respectiv creditul în dolari.

5.000 de dolari pe 25 de ani, cu o rată lunară de aproximativ 70$. Eu câștigam 3.400.000, iar soția aproximativ la fel. Era super! Aveam casa noastră și nimic altceva nu mai conta.

În 2004 mi-am schimbat locul de muncă și implicit valoarea venitului. Primul salariu la noul loc de muncă a fost de 11.700.000 de lei. De trei ori mai mult ca la vechiul loc de muncă. Și asta nu e tot, în anul 2005, la nici un an distanță, aveam deja 17.560.000 de lei. Era ceva de vis.

Vi se pare frumos? Stați să vedeți ce urmează.

În 2005 BCR scoate pe piață un credit de nevoi personale fără ipotecă, pe 5 ani, cu o dobândă excelentă, unde rata era de aproximativ 95 de euro, la un credit de 5.000 de euro. Eu și alți 20 de colegi din unitate, doar eram militari și prezentam siguranță pentru bancă, am scos câte un credit din acesta cu o imensă ușurință, ca și cum ți-ai cumpăra un pachet de țigări. Ce nu ni s-a spus a fost că după 6 luni rata va crește la 125 de euro – știți și voi chestiile acelea scrise cu litere mărunte în contractele de credit. Vorba tatei: fapta era ”fumată”, deja îmi achiziționasem prima mea mașină nouă, un Logan verde cameleon de care eram foarte mândru.

Am lăsat lucrurile să curgă de la sine. Câștigam bine atât eu, cât și soția, între timp își schimbase și ea locul de muncă, ratele erau sub 25% din veniturile noastre și nu ne băteam capul cu ce va aduce ziua de mâine.

Prin 2006 ne-am gândit să ne renovăm apartamentul – știți nebunia aia cu termopane, gletuitul pereților, modele noi de gresie și faianță etc.

Pe piața bancară creditele curgeau valuri, oriunde mergeai și spuneai că ești cadru militar ți se deschideau porțile. Dacă la primul credit cu chiu cu vai am reușit să scoatem suma necesară pentru achiziționarea apartamentului, cei de la bancă obținuseră ceva derogări și deja am început să întâlnim formula: ”Doar atât doriți? Conform calculelor sunteți eligibili pentru o sumă mai mare”. Așa că am scos de la CEC, cu 12% dobândă, un credit de 750.000.000 de lei, vreo 20.000 de euro, bani cu care am acoperit cele două credite anterioare și am renovat apartamentul – știți voi termopane, glet, gresie, faianță, aplice, spoturi etc.

Dar știți ceva, nici acum nu era greu. Rata era acceptabilă, salariile în regulă, casă aveam, mașină aveam, copilul era pe drum, nici că se putea mai bine.

Anul 2007 aduce prima schimbare: ne mutăm cu serviciile la Satu Mare. Puteam fi beneficiarii unei indemnizații de chirie, DAR cum să se nască copilul nostru în chirie!? Vindem apartamentul din Tășnad cu 30.000 de euro, dăm înapoi la bancă 20.000, plătim comision la vânzare vreo 1500 de euro și ne cumpărăm un apartament în Satu Mare cu 52.000  de euro. Scoatem din bancă 52.000 de euro, din diferența rămasă de la Tășnad ne mobilăm noul apartament,și chiar dacă rata a crescut la 435 de euro, nu ne facem probleme, situația e sub control căci și veniturile noastre erau deja către 40. 000. 000 de lei.

Dumnezeule Mare, cine mai era ca mine? Apartament într-o zonă faină din Satu Mare, mașină aproape nouă – am uitat să vă spun că în 2006 am vândut Loganul și ne-am luat o Skoda Fabia -, copil, familie bună, totul era PERFECT!

2008, un an DRAMATIC – se va vedea mai târziu.

Eram pe val. Salariile erau în creștere, previziunile ziceau că se vor mări, siguranța zilei de mâine nu era pusă la îndoială, ce să mai zic, totul era de nezdruncinat.

Scoatem la vânzare apartamentul, primim pe el 60.000 de euro, bani foarte frumoși, păstrăm creditul, mutăm ipoteca, și ne apucăm de construit casă. Vindem scump și bineînțeles, cumpărăm scump terenul de construcție. Luăm un teren într-o zonă bună a orașului și ne apucăm de treabă.  Îi cooptăm în ecuație și pe socri, care își aduc un aport de vreo 60.000 de euro și-i dăm bice. Construim în 6 luni o casă de locuit cu 2 apartamente, cu o suprafață total construită de vreo 300 de metri pătrați. Facem niște calcule, depășim bugetul destul de muuult, dar asta e!

Vi se pare ceva cunoscut până acum? Cred că da.

Urmarea…saptamana viitoare. Pana atunci va asteptam cu comentarii, intrebari si raspunsuri aici.